Carlibana

ULTIMA CARAVANĂ

Grădina Domnului străluceşte auriu. Adam trebăluieşte pe lângă stâna aflată lângă izvorul curgând la vale spre un tărâm neştiut. E liniştit şi senin. Nu ştie că e primăvară şi e fericit. Anotimpul ceresc, unic şi nesfârşit, îi ajunge şi-l mulţumeşte. Poamele Mărului Cunoaşterii nu le-a poftit niciodată.

Fericirea are chipul Evei, imaginea Grădinii Paradisului şi turma de mioare. Trăieşte veşnicia în susurul izvorului şi adierea plăcută a vântului accentuată de sâsâitul şarpelui, pus de strajă la fructele de care nu are voie să se atingă.

Jos, într-o altă lume caravana e gata de drum. Măgărițele, încărcate cu tot ce ține de o casă în care bunăstarea era ceva obișnuit, așteaptă liniștite îndemnul de plecare. De aici, de sus, de la târlele atârnate de poala Domnului, nu se poate pleca decât cu cârvanea-caravana, formată din șapte măgărițe și un cal, măgarii fiind prea încăpățânați pentru această îndeletnicire.

E ultimul drum al caravanei, e ultima caravană-cârvani, care coboară muntele în formație completă.

Un blestem urmărește caravanele și pe aromâni.

De mult, pe vremea când Viena era un târg mărișor, Constantinopolul un oraș mai mare, șirurile caravanelor aromânilor trasau drumuri și întemeiau centre comerciale din Asia până la Paris și Londra.

Moscopolea, perla Balcanilor, întinsă pe șapte coline, avea pe atunci peste șaizeci de mii de locuitori.

Dar au trecut toate ca o apă și iată că ultimul păstor părăsește muntele. Muntele, viața și altarul aromânului.

Încercările de a recuceri Paradisul pierdut au eșuat. Până și Pindul-muntele sfânt- s-a ridicat pe vârfuri pentru a ajuta omul să ajungă cât mai sus, acolo unde Adam își hrănea mioarele.

Blestemul e însă mult prea puternic. De unde vine acest blestem și ce păcate au de ispășit aromânii nu-și poate explica nimeni.

Moscopolea distrusă de Ali Pașa din Ianina, locuitorii răspândiți în cele patru zări, Valea Oilor pustie, tot și toate par a fi împotrivă.

O ultimă privire aruncată împrejur și vor porni la drum.

Cu mâinile căuș beau din apa pârâului venind de undeva de sus, din nori, apă limpede și rece ca sufletul lor pierdut parcă aici, în înalturi.

Conducătorul caravanei ridică mâna anunțând plecarea.

Pe râu în sus se aud însă strigăte de ajutor. În aromână !

Pe apă în jos, cu frunzele atârnând jalnic, coboară, cu un măr început în mână, Adam urmat de Eva și turma de mioare.

Pe lângă apă se târăște grăbit un șarpe. Cârligul păstorului șuieră prin aer retezându-l în două.

Părțile rămase se zbat neliniștite până la asfințit. Pieirea vine însă prea târziu…Pârâul e secat și caravana departe.

Caravană care coboară împreună cu soarele de toamnă. Încet, cu părere de rău, spre apus, unde soarele, care se va stinge aici, va lumina, pentru o noapte, cealaltă parte a lumii.

Cărarea îngustă pare un fir de speranță care leagă trecutul de viitor. Sau prezentul de viitor. Căci pentru a te întoarce trebuie să cobori până în vale. De obicei urcușul se face primăvara, iar coborâșul toamna.

Acum e toamnă. O zi frumoasă ce stă să se încheie. Caravana se află la jumătatea drumului, lângă altarul dăltuit în piatră de un bătrân, rămas o vară întreagă, acolo, să desăvârșească o adevărată minune în peretele muntelui. Te oprești, te închini și mergi mai departe. Atât. Și e de ajuns, căci credința nu se măsoară. Ea există, sau nu.

Adam și Eva n-au aflat încă ce e credința. Deabia știu ce e teama și dorința de cunoaștere. Mioarele îi urmează de parcă ar ști că aceasta e menirea lor.

Sus, șarpele rupt în două, se zbate cu o forță diavolească, izbind stâncile dimprejur . Bucăți mari pleacă la vale. Soarele cade în asfințit și pe malul râului rămân două pielițe uscate pe care vântul le va duce, mâine, departe.

Dar avalanșa de pietre zdruncină muntele. Ca o hidră cu mii de capete, ca o făptură a iadului, antrenând în zbaterea ei convulsivă alte și alte bucăți de stâncă și copaci întregi,ce se avântă spre hăul de dedesubt măturând totul în cale.

Răzbunarea șarpelui e cumplită. Apusul a venit prea târziu și noaptea prea devreme.

Conducătorul caravanei ascultă uimit vuietul nefiresc venit din înalturi. Instinctiv, oameni și dobitoace se fac una cu peretele de piatră. Muntele parcă îi strânge la piept ferindu-i de urgie.

Spre răsărit, pe cerul altădată pietruit cu mii de stele, gheme de întuneric de nepătruns sunt sfâșiate de săbii de foc și lumină, târând spre hăuri bucăți de stâncă, copaci întregi, păsări și animale într-un spectacol grandios și sinistru.

Spre răsărit… Întotdeauna drumurile aromânilor duceau în sus, spre răsărit, spre soare. Acum, din capătul altarului spre vârful muntelui cărarea e distrusă. Rămâne o singură alternativă. În jos. Spre apus ?

Din vale, dinspre adânc se aud gemete nelămurite, tânguieli și șoapte neânțelese, un murmur necontenit crescând ca o amenințare, ca un blestem.

Din când în când, oftatul oamenilor de pe cărare se împletește cu oftatul greu al muntelui, ieșit parcă din inima lui uimită de atâta rău căzut dintr-o dată pe capul lor.

Oameni care oftează și coboară. La capătul cărării se vor afla la o răscruce ca Sfânta Treime, drumul spre înapoi fiindu-le închis. Vor pleca mai departe împreună cu cei din vale, clanul urmându-și ca de obicei conducătorul fără crâcnire. Așa au învins vremurile și s-au păstrat deasupra lor. Mereu puși la încercare, ca un joc între ei și Divinitate, ca o întrecere pe care trebuie să o câștige de fiecare dată. De parcă Dumnezeu le dă doar ceea ce sigur pot face. Dar cu câte sacrificii, cu câtă durere. Încercările nu i-au speriat niciodată. Le-au considerat ca făcând parte din destinul lor, neștiut decât de Cel care ne dă viață și care are puterea de a ne înălța sau coborâ. Muntele le-a dăruit asprimea pietrei și tăria stâncii.

În vale, prin valuri de ceață și praf, nu poți distinge dacă grupul care înaintează spre apus e un alai sau un cortegiu.

Poduri, punți și munți

Noaptea e o punte , spunea bunica , o punte pe care te sui seara și cobori dimineața , legând astfel zilele una de alta.

-Atunci și ziua e un pod care unește nopțile , ne trezeam și noi filozofând deja la o vârstă destul de fragedă.

-Așa este . Dumnezeu a rânduit lucrurile așa. Ziua e o punte , noaptea e alta . Viața noastră e o punte de trecere dinspre o viața spre o altă viață .

Bunica nu spunea niciodată legăturii dintre maluri pod . Aceasta era întotdeauna punte . În munții Pindului , de unde venea , văile era trecute pe adevărate arce de piatră , măini întinse parcă de stâncile malurilor ca un ajutor divin dăruit oamenilor. Le-am văzut și le-am admirat . Ca și în cazul piramidelor , la unele , nu mi-am putut explica în ce fel au fost construite. Oamenii locului spun că în trecerea sa prin acele locuri Sfântul Petru ar fi săvârșit acele minuni . Așa o fi din moment ce toată lumea crede acest lucru .

Deci poduri erau : podul casei .podul cămării și podurile din jurul satului . Poduri frumoase , unul de piatră , unul de fier și unul de lemn , toate unind malurile aceluiaș pârâu : Nearadul sau Bega Veche .

Podul de piatră , pentru mașini , circulat intens , renovat și vopsit în fiecare an , podul de fier „de trece trenul pe elˮ , vorba cântecului , circulat din ce în ce mai rar și uitat ca loc de joacă de mult , și , podul de lemn , pentru căruțe , care s-a dărâmat , „a venit apa și l-a luatˮ .

Toate podurile cu povestea lor , spusă și ascultată la ceas de seară , pe o bancă sau la gura sobei cu atenție și interes .

Poduri ca simboluri ale vremilor ce s-au dus sau care vin .

Podul de lemn parcă mai aproape de inima noastră , mai cald decât piatra și fierul , a căzut primul la asaltul civilizației . Căruțele și căruțașii au dispărut . Distanțele se parcurg mai repede cu mașina pe podul de piatră și beton .

Podul de fier ruginește și el încet-încet și va cădea într-o zi în apele pârâului de dedesupt .

S-a dus bunica așa cum se duc și podurile . Ne vom mângâia doar cu legendele despre poduri , punți și munți …

Iarna bărbaților

„Rabdă, inimă sărmană,

Pânʹ s-ajung în primăvară,

S-aud cucul peste plaiuri

Potârnichea s-aud iară.”

Nuși Tuliu-Rabdă inimă…

Sărbătorile au trecut. Începe luna cea mai lungă pentru aromânii coborâți, de Sfântul Dumitru, cu turmele în vale, la familie.

A sosit timpul cel rău. Clopotele bisericilor tac înghețate. După atâtea nunți și botezuri, logodne și arvuniri de legături viitoare, glasurile de aramă au tăcut. Tăcuți sunt și celnicii, tăcute fluierele feciorilor, tăcut e și vântul. Nu auzi nechezat de mânz, nu auzi glas de mioare.

Din când în când, câte un ins, cu mâna sreașină la ochi, iese să privească cerul spre răsărit și muntele spre apus. Căci muntele e altarul la care se închină cu toții, dar, ca în religia creștină, în care doar bărbații au acces. Pe creste neaua rece nu le dă nici o speranță și suspinul scăpat din rărunchi e dus mai departe pe aripi de vânt, ecou al unui biet suflet amărât că primăvara nu vine mai repede.

Căci ianuarie pentru păstori este cea mai lungă lună a anului. De când coboară cu turmele la iernat și până la Sfântul Vasile trăiesc intens bucuriile familiei și își pun la punct rosturile pentru un an. Dar odată trecute acestea, dorul de muntele drag îi copleșește. Nici balamalele porților unse cu miere de către neveste, în speranța că îi vor determina să rămână mai mult acasă, nu îi opresc. Conform tradiției, în fiecare an când le vin soții acasă, femeile ung încheieturile porților cu miere pentru a-i ține pe bărbați lângă ele.

Dar bărbații așteaptă cu nerăbdare să vină „șcurtu”(scurtul) – februarie, care având mai puține zile e parcă mai ușor de suportat. Apoi martie ca o bucurie a revenirii la viață și pregătirile pentru urcarea turmelor la munte.

Paștele, vine ca un început de an nou, puțin după aceea, de Sfântul Gheorghe începe adevărata viață a păstorului.

Dar, acum e iarnă… Iarnă grea și dureroasă. A bărbaților. Și doar afară.

În case e un zumzet plăcut de bucurie. Pentru femei și copii,iarna e paradisul. Mai ales pentru copii. Poveștile bunicilor și taților nu seamănă cu cele spuse de femei. Eroii sunt alții, fiorul e altul. Locul feților frumoși și zânelor e luat de viteji care își apără turma, de câini credincioși, de berbeci și mioare cu însușiri supraomenești, de hoți și jivine învinse întotdeauna în luptă dreaptă. Și toate se întâmplă pe munte.

Muntele dinspre apus, mândru și tăcut, alb, străjuind iarna grea a bărbaților.

Valea Oilor-Valea Plângerii

Pentru copiii de aromâni tărâmul poveștilor era Macedonia. Toate povestirile bătrânilor începeau invariabul cu „eara unoarâ tu Machiduniiˮ - a fost odată în Macedonia.

Aflându-mă în vizită la cineva din Ovidiu, lângă Constanța, nepoata de trei anișori a gazdei s-a grăbit să-mi spună cu mare bucurie că dacă e cuminte și ia toate tetaminele-vitaminele, papu-bunicul,va mi ducâ tu Pacedonia- o s-o ducă în Macedonia.

Tărâm mirific, populat cu personaje reale și imaginare, Macedonia era întotdeauna magnetul care-i atrăgea pe tineri și nostalgia seculară a bătrânilor.

Mi-au venit în minte toate acestea, acum, în miez de iarnă, la gura sobei, sau dacă vreți a șemineului.

Pe cartea pe care o aveam în mână și-a început jocul o rază luminoasă de soare scăpată printre ochiurile perdelei. Așteptam ca aceasta să-și termine jocul pentru a continua, când ridicându-mi privirea am văzut-o pe bunica zâmbindu-mi,de undeva de deasupra norilor, unde a plecat acum mulți ani, pentru a-l căuta pe bunicul, plecat și el mai devreme. Firul de soare care mă lega de bunica avea ceva din dulceața firului alb de lână pe care-l torcea în serile de iarnă, acasă. Lâna de oaie. Îmbrăcămintea, așternuturile, covoarele-toate din lână de oaie erau mândria oricărui aromân. Oieritul ca destin am scris odată. Dar…

Bunica mi-a povestit de mult despre Valea Oilor, locul de întâlnire al ciobanilor, primăvara, înainte de a urca turmele la munte. Sute de mii de oi treceau prin această vale, de Sfântul Gheorghe, primind binecuvântarea bătrânilor și suspinele femeilor care rămâneau singure peste vară.

Valea Oilor era destul de întinsă ca să îi cuprindă pe toți. Aici se desfășura ritualul urcării turmelor la munte și petrecerea de despărțire.

A doua zi, înainte de a se lumina, era plecarea.

În primăvara anului trecut am fost să văd Valea Oilor, undeva între Skopie și Lozovo.

Șoseaua, cu regim de autostradă, străbătea firul văii, pe locul unde odinioară turmele bătătoreau locul încât nici ploaia nu-l putea muia. În stânga și în dreapta drumului pajiști gălbejite și pline de ciulini.

Am coborât și am pornit pe jos, pe lângă șosea în căutarea acelor „căcărezeˮ care trădează trecerea oilor.

Nu le-am găsit, deși era a doua zi după Sfântul Gheorghe.

Un autoturism a oprit lângă noi și printre altele ne-a spus că toți munții care străjuiesc valea sunt ai vlasilor (adică ai aromânilor).

Mi-am ridicat privirea și aceasta nu a întâlnit decât o rază de soare, neluminată însă de zâmbetul bunicii…

Mi-e dor de serile de mai

E bine lângă sobă în decembrie.Focul jucăuş se întrece cu vântul din horn în a anima pe peretele alb fantasme pe care se pare că le cunoşti.E un joc ca în copilărie.Doar că atunci deschideai uşa sobei pentru a vedea jocul umbrelor pe perete.Acum ai şemineul…

Mi-e dor de serile de mai din Munţii Pindului.De seara de Sfântul Gheorghe, specială acolo. A doua zi plecam cu turmele la munte.În straie albe, chiuind ca la nuntă, unul după altul, aromânii îşi urcau mândrii turmele pe cele mai înalte creste ale munţilor, unele târle aşezate, spuneau bătrânii, chiar în poala lui Dumnezeu.De aici şi relaţia specială cu Atotputernicul şi discuţiile directe cu Acesta ca în poezia lui Atanase Nasta„Întrebare păcurăreascăˮ : „Ne iartă Doamne că te îmtrebăm, Dar toată noaptea ne-am tot spus în vis, Când turmele pe plai ni le purtăm, E mai frumos la Tine-n Paradis ?ˮ.

Căci acolo sus pe munte era Paradisul. Visat o iarnă întreagă, aşteptat încă de la Sfântul Dumitru, de când coborau cu turmele la iernat. Întrebarea avea şi răspuns. Dacă Paradisul nu are munţi înalţi, izvoare limpezi, turme de oi şi cer limpede şi albastru ca la noi, acel paradis nu ne trebuie.

Ajunşi la colibele de anul trecut, acestea erau refăcute, locul din jur curăţat şi toate lucrurile puse la locul lor. Totul în sunetul vesel al fluierului purtat de câte un copilandru venit cu curiozitate şi nedisimulată bucurie împreună cu cei mari să deprindă tainele oieritului ca destin.

Toate intrau în firesc, fiecare ştiind ce avea de făcut. După ce totul era rânduit, celnicul inspecta încă o dată perimetrul şi se trecea la partea care, nouă copiilor, ne plăcea cel mai mult : friptul mielului în cârlige pe jeratic, cântecele polifonice la care aveam voie să ţinem isonul în surdină şi poveştile muntelui, cu sălbăticiuni, zmei, feţi frumoşi şi balauri, cu hoţi şi voinici fără frică, cu strămoşi care răpuseseră o mulţime de duşmani deşi erau în număr mult mai mic. Şi asta nu era tot. Retraşi lângă bunici, pe patul de ferigă, întotdeauna proaspătă, primeam învăţături de viaţă şi învăţam să ascultăm sunetele naturii.Adormeam în triluri nemaiauzite de privighetoare şi ne trezeam în sunetul ascuţit scos de cocoşul de munte. Ne spălam în apa rece de izvor, ne ridicam privirea spre imensitatea albastră de sus şi o coboram pe imensitatea verde de jos. Ne simţeam liberi şi stăpâni. Întâmplările se derulau perpetu şi fiecare zi aducea ceva nou. Viaţa era un vis. Eram ferciţi.

Mi-e dor de serile de mai,mi-e ciudă că nu le-am putut trăi aşa cum le-am descris. Căci serile de mai în Munţii Pindului le ştiu doar din poezii şi din povestiri. Mi-ar fi plăcut să le petrec împreună cu bunicul şi cu tata.

Mi-e dor de bunicul,mi-e dor de tata. Mi-e dor de serile de mai…

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

NICOLAE BATZARIA (1874 –20.11- 1953 )CU NISPETEA A 135 DI ANJ DI NASHTEARI

Nicolae Batzaria easti fârâ di altâ nai ma marli scriitor umoristu armân, niagârshitlu shicâgi, a curi pârâvuli s-arâspândirâ tu armânami nica di chirolu cât autorlu bâna shi sh-u pâstrarâ antragâ nustimatda pânâ tu dzâlili di azâ. Nicolae Batzaria, s-amintâ Crushuva tu anlu 1874 (20 di brumar). Anvitsâ prota la shcola româneascâ dit câsibâ sh-dapoea la litseul românescu di Bituli. Sâ scriirâ la facultâtsi di Literi sh-Dreptu Bucureshti, ama alâsâ anvetslu câ nu avea cu tsi s-bâneazdâ. Ahurhi lucrlu di tinir: fu director sh-profesor la shcoala româneascâ di Crushuva, profesor la litseulu românescu di Ianina, la litseulu românescu di Bituli sh-inspector shcolar ti vilaetili, tsi ira atumtsea sum turtsâ.
Di nispetea câ ira un bun politican sh-u shtea ghini limba ânturtseascâ agiumsi senator di Istambul tu anlu 1908 shi ministru a lucrâlor publitsi tu anlu 1912 tu guvernul a Gionilor Turtsâ. Tu anlu 1913, simnâ di partea a chivernisi ânturtseascâ Tratatul di Irini di Londra. Dupu prota alumtâ mondialâ easti dus s-bâneadzâ tu Romanii iu u-mbrâtsatâ cariera di publicistu shi scriitor.
Nâs bâgâ thimel’i la multi revisti s-gazeti armâneshti shi colaborâ sh-la multi alti. Scoasi Sârunâ prota gazetâ armâneascâ “Deshteptarea” tu anlu 1908. Publicâ avdzâtili “Paravuli” prota tu revistili a chirolui. Tachi Papahagi âl’i scoasi “Pârâvuliili” tu volum tu 1935, tu colectsia “Biblioteca Natsionalâ a Aromânilor”, tsi nâs u ndridzea, dupâ tsi tut el avea tipusitâ nâscânti di aesti pârâvuli nica dit 1922 tu cunuscuta a lui “Antologhia Armâneascâ”.
Ama tsi suntu aesti “Pârâvuli” ? Nâscânti isturii shcurti ti arâdeari, scriirati tu stihuri, cai primitusescu cu mari hazi fapti dit bana a armânjilor di vâr chiro sh-tu cai autorlu sh-arâdi di cusururli a armânjilor: alâvdari, shcl’inciami, pirifanie multâ, glârimi, sh-alti ahtari. Di altâ parti ama, avem sh-altâ soi di pârâvulii, tu cai humoristul a nostru scoati tu migdani yitsrâl’ia a armânlui andicrâ atseli cu cai bânedzâ deadun: arbineshi, turtsâ, ghiftsâ, grets, vâryari, sha.Nu suntu alâsati nânaparti nitsi cu nâscânti di hulii a lor, nâscântsâ preftsâ nu para tinjisits sh-multsâ, multsâ altsâ.
Cum shicâili suntu multu pi chefea a armânjilor pârâvuliili al Batzaria cunuscurâ unâ mari arâspândeari tu comunitâtsli armâneshti, iu urdinarâ ma mult pi cali oralâ, câtse mash putsân chiro armânil’i puturâ s-anveatsâ la shcolâ ti scriitorl’i a lor.
Nicolae Batzaria scriirâ sh-prozâ, ma mult pi româneashti, ama sh-pi armâneashti: schitsi, isturii tsi armasirâ arâspânditi tu gazetili româneshti tsi li cumândusi, icâ la cai scriirâ. Ari scriiratâ sh-literaturâ ti ficiurits sh-cumândusi revistili româneshti “Dimineatsa copiilor”, sh- “Universul copiilor” iu simnâ cu pseudonimlu Mos Nae sh-cu pesudonimi cum Ali Baba, Dinu Pivnicieru, N. Macedoneanu. Easti pârintili a personajlui Haplea, soie bunâ cu Pacala, ica Nastradin Hogea.
Prozâ shcurtâ, isturiili ica romanili scriirati pi româneashti suntu interesanti maxus trâ lumea sh-bana balcanicâ tsi li pictureashti cu mari mâsturlâchi.
Nai ma cunuscuta sh-vruta opera al Nicolae Batzaria armân “Pârâvuliili” iu iasi nai ma ghini tu migdani harea a lui di scriitor sh-cu cai amintâ un loc di mari tinjie tu literatura armâneascâ.
Prota versiuni pi româneashti a “Pârâvuliilor” u deadi Hristu Candroveanu tu antologhia “Un veac de poezie aromânâ” tsi ishi Bucureshti tu anlu 1985.
La putsân chiro dupâ tsi comunishtil’i u loara puterea tu Românie, Nicolae Batzaria fu ancl’is ca eara contra a lor. Muri tu ahapsi tu 20 di brumar 1953, dupu unâ banâ di lucru nicurmat sh-di alâgari prit tutâ Peninsula Balcanicâ ti fara armâneascâ.
Tu anlu 1971 ishi Bucureshti un dhiscu cu poezii armâneashti, pi cai Matilda Caragiu Mariotseanu +, azâ academicienâ, u spuni pârâvulia “Nu s-arâdi armânlu”.
Editura “Cartea Aromânâ” u dishchl’isi seria a tipuserlor a l’ei tu anlu 1989 cu unâ reeditari a “Pârâvuliilor” al Nicolae Batzaria, ca unâ pricunushteari a popularitatil’ei a aishtor.
Tu anlu 2003, ishi Bucuresht un CD pi cai actorlu sh-reghizorlu Toma Eanache spuni cu mari hazi nai ma cunuscutili di aesti pârâvulii.
Multu bun cunuscâtor a limbâl’ei armâneascâ sh-a suflitlui armânescu, Nicolae Batzaria yilipseashti lumea armâneascâ antreagâ, fârâ sâ-l’i ascapâ tsiva dit pezâ, arâslu shi shicâili a l’ei. Ashi cum scriirâ Nick Balamaci pi frândza di internet iu zburâshti ti Nicolae Batzaia: “Unâ culturâ tsi nu poati sâ s-alâxeascâ, nu poati s-armânâ tu banâ tu aestâ lumi ayunisitâ. Nicolae Batzaria easti un scriitor cai featsi pidimo s-u ascapâ di la chireari veacl’ia a noastrâ adeti adrânda shicai cu ea”.
Vram s-avdizem câ opera al Nicolae Batzaria, cu mushuteatsa, cu limba curatâ armâneascâ, cu stilul a lui ecselent, easti unâ shcolâ mari ti tinirjâ scriitor shi poets armânj.
Andon Kristo-Albania