Grădina Domnului străluceşte auriu. Adam trebăluieşte pe lângă stâna aflată lângă izvorul curgând la vale spre un tărâm neştiut. E liniştit şi senin. Nu ştie că e primăvară şi e fericit. Anotimpul ceresc, unic şi nesfârşit, îi ajunge şi-l mulţumeşte. Poamele Mărului Cunoaşterii nu le-a poftit niciodată.
Fericirea are chipul Evei, imaginea Grădinii Paradisului şi turma de mioare. Trăieşte veşnicia în susurul izvorului şi adierea plăcută a vântului accentuată de sâsâitul şarpelui, pus de strajă la fructele de care nu are voie să se atingă.
Jos, într-o altă lume caravana e gata de drum. Măgărițele, încărcate cu tot ce ține de o casă în care bunăstarea era ceva obișnuit, așteaptă liniștite îndemnul de plecare. De aici, de sus, de la târlele atârnate de poala Domnului, nu se poate pleca decât cu cârvanea-caravana, formată din șapte măgărițe și un cal, măgarii fiind prea încăpățânați pentru această îndeletnicire.
E ultimul drum al caravanei, e ultima caravană-cârvani, care coboară muntele în formație completă.
Un blestem urmărește caravanele și pe aromâni.
De mult, pe vremea când Viena era un târg mărișor, Constantinopolul un oraș mai mare, șirurile caravanelor aromânilor trasau drumuri și întemeiau centre comerciale din Asia până la Paris și Londra.
Moscopolea, perla Balcanilor, întinsă pe șapte coline, avea pe atunci peste șaizeci de mii de locuitori.
Dar au trecut toate ca o apă și iată că ultimul păstor părăsește muntele. Muntele, viața și altarul aromânului.
Încercările de a recuceri Paradisul pierdut au eșuat. Până și Pindul-muntele sfânt- s-a ridicat pe vârfuri pentru a ajuta omul să ajungă cât mai sus, acolo unde Adam își hrănea mioarele.
Blestemul e însă mult prea puternic. De unde vine acest blestem și ce păcate au de ispășit aromânii nu-și poate explica nimeni.
Moscopolea distrusă de Ali Pașa din Ianina, locuitorii răspândiți în cele patru zări, Valea Oilor pustie, tot și toate par a fi împotrivă.
O ultimă privire aruncată împrejur și vor porni la drum.
Cu mâinile căuș beau din apa pârâului venind de undeva de sus, din nori, apă limpede și rece ca sufletul lor pierdut parcă aici, în înalturi.
Conducătorul caravanei ridică mâna anunțând plecarea.
Pe râu în sus se aud însă strigăte de ajutor. În aromână !
Pe apă în jos, cu frunzele atârnând jalnic, coboară, cu un măr început în mână, Adam urmat de Eva și turma de mioare.
Pe lângă apă se târăște grăbit un șarpe. Cârligul păstorului șuieră prin aer retezându-l în două.
Părțile rămase se zbat neliniștite până la asfințit. Pieirea vine însă prea târziu…Pârâul e secat și caravana departe.
Caravană care coboară împreună cu soarele de toamnă. Încet, cu părere de rău, spre apus, unde soarele, care se va stinge aici, va lumina, pentru o noapte, cealaltă parte a lumii.
Cărarea îngustă pare un fir de speranță care leagă trecutul de viitor. Sau prezentul de viitor. Căci pentru a te întoarce trebuie să cobori până în vale. De obicei urcușul se face primăvara, iar coborâșul toamna.
Acum e toamnă. O zi frumoasă ce stă să se încheie. Caravana se află la jumătatea drumului, lângă altarul dăltuit în piatră de un bătrân, rămas o vară întreagă, acolo, să desăvârșească o adevărată minune în peretele muntelui. Te oprești, te închini și mergi mai departe. Atât. Și e de ajuns, căci credința nu se măsoară. Ea există, sau nu.
Adam și Eva n-au aflat încă ce e credința. Deabia știu ce e teama și dorința de cunoaștere. Mioarele îi urmează de parcă ar ști că aceasta e menirea lor.
Sus, șarpele rupt în două, se zbate cu o forță diavolească, izbind stâncile dimprejur . Bucăți mari pleacă la vale. Soarele cade în asfințit și pe malul râului rămân două pielițe uscate pe care vântul le va duce, mâine, departe.
Dar avalanșa de pietre zdruncină muntele. Ca o hidră cu mii de capete, ca o făptură a iadului, antrenând în zbaterea ei convulsivă alte și alte bucăți de stâncă și copaci întregi,ce se avântă spre hăul de dedesubt măturând totul în cale.
Răzbunarea șarpelui e cumplită. Apusul a venit prea târziu și noaptea prea devreme.
Conducătorul caravanei ascultă uimit vuietul nefiresc venit din înalturi. Instinctiv, oameni și dobitoace se fac una cu peretele de piatră. Muntele parcă îi strânge la piept ferindu-i de urgie.
Spre răsărit, pe cerul altădată pietruit cu mii de stele, gheme de întuneric de nepătruns sunt sfâșiate de săbii de foc și lumină, târând spre hăuri bucăți de stâncă, copaci întregi, păsări și animale într-un spectacol grandios și sinistru.
Spre răsărit… Întotdeauna drumurile aromânilor duceau în sus, spre răsărit, spre soare. Acum, din capătul altarului spre vârful muntelui cărarea e distrusă. Rămâne o singură alternativă. În jos. Spre apus ?
Din vale, dinspre adânc se aud gemete nelămurite, tânguieli și șoapte neânțelese, un murmur necontenit crescând ca o amenințare, ca un blestem.
Din când în când, oftatul oamenilor de pe cărare se împletește cu oftatul greu al muntelui, ieșit parcă din inima lui uimită de atâta rău căzut dintr-o dată pe capul lor.
Oameni care oftează și coboară. La capătul cărării se vor afla la o răscruce ca Sfânta Treime, drumul spre înapoi fiindu-le închis. Vor pleca mai departe împreună cu cei din vale, clanul urmându-și ca de obicei conducătorul fără crâcnire. Așa au învins vremurile și s-au păstrat deasupra lor. Mereu puși la încercare, ca un joc între ei și Divinitate, ca o întrecere pe care trebuie să o câștige de fiecare dată. De parcă Dumnezeu le dă doar ceea ce sigur pot face. Dar cu câte sacrificii, cu câtă durere. Încercările nu i-au speriat niciodată. Le-au considerat ca făcând parte din destinul lor, neștiut decât de Cel care ne dă viață și care are puterea de a ne înălța sau coborâ. Muntele le-a dăruit asprimea pietrei și tăria stâncii.
În vale, prin valuri de ceață și praf, nu poți distinge dacă grupul care înaintează spre apus e un alai sau un cortegiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu